marți, 9 decembrie 2008

Primii paşi şi prima boacănă

Mare veste mare!!! Astăzi, o9.12.2008, orele 11:12, eu, Ioan Alexandru Mireanu, zis Chiţ, am dat frâu liber, nu imaginaţiei, ca de obicei, ci deplasărilor. Dar, mai bine să vă spun povestea. Am fost dus in dormitor la Carmen, zisă Ai, care semidormea, adică avea doar un ochi deschis şi nu prea mă băga în seamă. Când am văzut eu că este obosită, am luat rapid decizia de a plecat singur. Fără niciun ajutor, am fost destul de clar, nu? Am depăşit astfel pragul psihologic care mă oprea să am la dispoziţie toată casa. Acum sunt fericit că nu mai depind de vreo mânuţă întinsă pentru a-mi face vestitele promenade. Un nou pas către univers a fost făcut, chiar dacă la momentul de faţă universul se rezumă la un apartament.
Primii paşi şi prima boacănă, că am tras un castron cu apă de pe masă. Dar, nu-i bai, e bine că m-am dezlipit, că am prins gustul de libertate şi că, de acum în colo, nimic nu mă mai poate opri. Promit o poză demonstrativă ceva mai încolo, fotograful meu personal, tata, nu este momentan cu mine, de aceea, cu permisiunea dumneavoastră, voi ilustra materialul cu un fotomontaj mai vechi.

Vă îmbrăţoşez!

Bebe cel voinic şi liber la mers!

luni, 20 octombrie 2008

Studiourile "BEBE" film prezinta

Am fost in parcul IOR, in weekend. M-am simtit excelent! Priveliste de toamna cum nici nu-ti poti imagina in Bucuresti. Salcii pletoase, copaci care-si arunca frunzele intr-o betie de culori prin iarba verde-maronie, sute de rate care pescuiesc ca sa mearga apoi in carduri lungi, intr-o promenada nestingherita de nimic, catzei care alearga bucurosi, tineri plimbandu-se de mana, copii in dreptul carora m-am oprit pentru a le zambi senin, primind, la randul meu, un zambet la fel de cald... Cam acesta era parcul vizitat. Ce sa mai spun, o zi superba de toamna, un 18 octombrie de vis, in care aleile parcului au rasunat de muzica populara cantata cu ocazia festivalului Savorile toamnei; o zi in care lumea mi s-a parut mai buna, mai civilizata, mai promitatoare pentru un viitor in care incerc cu succes sa-mi fac un loc al meu.
Bebe cel voinic


video

vineri, 17 octombrie 2008

Fotografii cu si despre bebe

Am unele fotografii la care când mă uit, mă bufneşte râsul. Atât de mic am fost cândva? Nu, nu pot să cred. Ce vremuri... Atunci stăteam atât de cuminte, fără să mă manifest în niciun fel, poate doar scâncind sau râzând. Nici nu pot să concep: a fost oare vreo vreme în care eu nu puteam spune câti-câti sau adee? Doamne, cum se poate o aşa sărăcie de limbaj? Nici nu mă puteam întoarce, nu ştiam să-mi coordonez deloc mişcările, nu ştiam să ţin capul, beam numai o singură băutură, lapte din biberon, când crama era plină cu vinuri şi ţuici. Ca să nu mai spun că în timp ce beam lăpticul, aveam impresia că mănânc. Oare chiar s-au întâmplat toate acestea? Mă uit la fotografii cu nostalgie şi-mi dau seama cât eram de tânăr. Dar parcă îmi place mai mult acum, mai ales că mi-am dat seama de un lucru: ceea ce credeam a fi un adevăr este de fapt un mare fals. Adică nu este valabil că pe măsură ce îmbătrâneşti, succesul la fete scade. Constat asta cu fiecare zi şi nu pot decât să mă bucur. Într-o zi, o fetiţă a mers numai pe lângă căruţul în care mă plimba bunicul şi m-a ţinut continuu de mână, privindu-mă fix în ochi. Mai am o întrebare şi mă retrag, că am foarte multă treabă: dacă succesul meu va creşte cu vârsta, ce o să mă fac pe la douăzeci de ani? Aştept sugestii. Poate o să mă mai ajute tata, mă mai gândesc...

PS: Fotografiile publicate sunt de la trei luni. Atunci am scris şi primele versuri, ceva de genul: Eu sunt bebiţu/ Şi fac poze cu bliţu./ Dacă nu vă place, /Să-mi daţi pozele-ncoace.

Parisul in visele lui bebe

S-a întâmplat demult, să tot fie vreo patru luni. Eram liniştit, la Reghiu, în vizită la strabunica Sitz şi visam la Paris, locul atât de îndrăgit de părinţi. Aşteptam nerăbdător întoarcerea lor. Îmi era dor de ei, pe de o parte, pe de alta îmi era ciudă că eu nu am mers, deşi înţelesesem că sunt prea mic pentru asta, şi aşteptam cu nerăbdare să văd ce mi-au adus. Vă dezvălui ceva din culise: mama a început să plângă când a păşit în Disneyland fără mine. S-a gândit că face o mare nedreptate. Continuu dezvăluirea şi vă mărturisesc că totul era doar în mintea ei, pentru că în tot acest timp mă aflam la umbra merilor, mă bronzam frumos, mâncam fructe şi citeam. Mă obişnuisem deja cu ideea că nu merg. Dar nu pot fi eu responsabil de gândurile oamenilor, mai ales că la acea vreme eram mulţumit să privesc fotografii şi să primesc ceva frumos din străinătăţuri. Şi nu s-au lăsat aşteptate cadourile. Mi-am reînoit garderoba cu un costum de Peter Pann, unul de japonez sau chinez, mă rog, astea cam seamănă din punctul meu de vedere, o geacă foarte draguţă, în fine, o grămadă de hăinuţe la care s-au adăugat un trenuleţ şi o ramă foto, în care mi-au şi pus o poză unde sunt la volanul Mârţoagei. Am fost mulţumit, încântat chiar, şi mi-am jurat că data viitoare când vor pleca am să merg cu ei. Gata cu umbra de la Reghiu, este timpul s-o iau la trap prin Europa. Frumuseţile Patriei le-am cam descoperit.
Tot ce am scris aici este cumva din amintiri, se poate să fi omis anumite chestii, dar esenţialul l-am surprins. Pentru mine scrisul este un fel de drog. L-am denumit drogul lui bebe!

miercuri, 15 octombrie 2008

Luatul din moţ

Tradiţia, pe la noi, spune că la o anumită vârsta, după un an, în principiu, lui bebe trebuie să i se ia din moţ, condiţie obligatorie pentru a putea ulterior să-şi ajusteze coafura după cum bebe doreşte. Printr-un simplu exerciţiu de imaginaţie, aţi putea uşor deduce că nici eu nu am scăpat, nu am reuşit să mă fofilez, cum s-ar spune, ca să rămân cu moţul întreg. A venit o zi, mult amânată de părinţii mei, în care m-am gătit bine pentru petrecere şi am meditat aproape două seri la ce obiect să aleg când pe masă îmi vor fi înşirate tot felul de lucruri, acum fără nicio trebuinţă, decât eventual colaterală. Acestea fiind spuse, ne-am adunat cu mic cu mare, eu fiind singurul din categoria cel mai mic şi am dat drumul la chef, cum ar spune nanul, într-o sâmbătă frumoasa din toamna aceasta, mai exact în 20 septembrie. părinţii mei veniseră de joi seara, să aibă timp de pregătiri, dar nu au avut prea multă treabă pentru că totul era gata pregătit de bunici. Vineri, camerele de la Ţifeşti erau burdujite de prieteni de-ai mei şi de-ai părinţilor, veniţi din toată ţara să mă felicite. Întotdeauna am fost de părere că petrecerile care mi se organizează sunt, de fapt, un bun pretext pentru cheful ălor mari. Promit ca asta să nu dureze mai mult de cinci ani de aici încolo când mă angajez să fiu sufletul petrecerilor. Dar să revin. Cu boxele scoase pe verandă, cu muzica la maxim, am ieşit afară, purtat pe braţe şi am început să mă învârt ca un titirez printre cei mari, care, deşi concentraţi la cele bucate care mai de care, tot mă băgau în seamă şi-mi vorbeau pe limbi necunoscute. Nu-mi dau seama când a trecut vremea şi m-am trezit înconjurat de tot felul de obiecte, care mai de care mai lucioase şi mai colorate. Ştiam că ei aşteaptă să pun mâna pe ceva şi nu i-am dezamăgit. Am luat din prima cheile de la maşină, lucru perfect explicabil, dat fiind faptul că am început să mă plimb de la două săptămâni. Apoi, am ales o şurubelniţă. Inginer? Nu, nu-mi surâde... Dar până va trebui să aleg mai serios, mă mulţumesc cu prima opţiune, cheile de la maşină. Ce s-o mai lungesc, s-a încins o petrecere frumoasă tare, până seara târziu. Nu cred că are rost să specific că nu am avut voie decât până la o anumită oră, dar urechile nu mi le-a putut acoperi nimeni, aşa că m-am bucurat doar de sunetul muzicii. Acum, cu permisiunea dumneavoastră, aş prefera să las fotografiile să vorbească în locul meu.

vineri, 10 octombrie 2008

Despre limbaj
Dragii mei, am sa va povestesc unele franturi din gandurile care m-au macinat in ultima vreme, dar va rog sa nu le priviti cu superficialitate, pentru ca tot ce scriu este autentic si de o reala valoare. Am inceput sa-mi dezvolt vocabularul, la modul cel mai serios. La ora actuala, stiu cateva cuvinte care ma scot mai mereu din impas. A, sa nu va ganditi la cele pe care le spun de vreo trei luni, cum ar fi tatatatata sau nana, ori ma-ma cand sunt mai necajit. Mai mult, am prins un pic de accent moldovenesc, de cand stau la bunici, dar vorbesc asa sa nu creada cineva ca am fitze de bucurestean. Cand o sa revin la vatra, gata si cu accentul. Spun ioti, (iata) dar am un fel foarte dragutz de a pronunta, lungesc pe io si scurtez un pic pe ti. Asa am inceput, mai exact, sa descifrez verbele la imperativ. Ma pricep un pic si la substantiv. Deocamdata sunt la cele comune. Spun, pentru câine, câti-câti. M-am invatat asa si incepusem intr-o vreme sa spun la fel si la pisica, si la puii de gaina, la tot ce misca, mai exact. Daca vedeam un urs la televizor, pe Animal Planet sau pe ce ma mai uit eu, spuneam pe dată: câti-câti. Acum totul este mult mai clar. La caine ii spun câti-câti ___ham-ham, la puii de gaina spun simplu, pui, pentru foc folosesc tot un verb, adeee, vă imaginati, eu stiu ca acolo arde, dar nu pot pronunta chiar tot iar atunci cand mi se schimba pampersul spun... nu, nu pot sa reproduc, m-am ruşinat, nici macar nu ştiu daca ar trebui sa indraznesc. Bine, ok, ce s-o mai intorc! Cand mi se schimba pampersul exclam putiiii, ca asa am auzit eu pe bunica zicand. Si fac grimasa de rigoare, concomitent cu exclamatia. O sa va mai povestesc si pe viitor din vocabularul in continua imbunatatire, pentru ca este simpatic si il folosesc doar pentru ca imi apartine in totalitate, iar daca as vorbi ca voi, ar fi, cred, banal. Va pup inca o data!
Bebe cel voinic

Cand lumea este plina de vanatori

Nu sunt ocolit niciodata de paparazzi. Poate pentru vedetele autohtone la fel de tinere, acesta ar fi un lucru bun, o sursa de a-si face reclama, dar pentru mine, va marturisesc sincer, uneori este greu. Aud declansatorul aparatului in mai toate momentele zilei, trebuie sa zambesc la obiectiv chiar si cand mananc sau ma joc, ca sa nu mai zic ca, mai nou, mi s-a intamplat sa fiu pozat in somn. In fine, poate ca acesta este destinul meu, sa fiu celebru din prima zi pe pamant! Aceasta fotografie mi-a fost trimisa de catre prietenul meu, soricelul Boo, care nu dormea. Stie si cine a facut poza, dar nu va pot dezvalui sursa, ramane sa discut eu mai incolo aspectele juridice ale situatiei.

Va imbratisez!