bebe cel voinic

Primii paşi şi prima boacănă

2008-12-09T01:18:00.000-08:00

Mare veste mare!!! Astăzi, o9.12.2008, orele 11:12, eu, Ioan Alexandru Mireanu, zis Chiţ, am dat frâu liber, nu imaginaţiei, ca de obicei, ci deplasărilor. Dar, mai bine să vă spun povestea. Am fost dus in dormitor la Carmen, zisă Ai, care semidormea, adică avea doar un ochi deschis şi nu prea mă băga în seamă. Când am văzut eu că este obosită, am luat rapid decizia de a plecat singur. Fără niciun ajutor, am fost destul de clar, nu? Am depăşit astfel pragul psihologic care mă oprea să am la dispoziţie toată casa. Acum sunt fericit că nu mai depind de vreo mânuţă întinsă pentru a-mi face vestitele promenade. Un nou pas către univers a fost făcut, chiar dacă la momentul de faţă universul se rezumă la un apartament.

Primii paşi şi prima boacănă, că am tras un castron cu apă de pe masă. Dar, nu-i bai, e bine că m-am dezlipit, că am prins gustul de libertate şi că, de acum în colo, nimic nu mă mai poate opri. Promit o poză demonstrativă ceva mai încolo, fotograful meu personal, tata, nu este momentan cu mine, de aceea, cu permisiunea dumneavoastră, voi ilustra materialul cu un fotomontaj mai vechi.

Vă îmbrăţoşez!

Bebe cel voinic şi liber la mers!

Studiourile "BEBE" film prezinta

2008-10-20T11:20:00.000-07:00

Am fost in parcul IOR, in weekend. M-am simtit excelent! Priveliste de toamna cum nici nu-ti poti imagina in Bucuresti. Salcii pletoase, copaci care-si arunca frunzele intr-o betie de culori prin iarba verde-maronie, sute de rate care pescuiesc ca sa mearga apoi in carduri lungi, intr-o promenada nestingherita de nimic, catzei care alearga bucurosi, tineri plimbandu-se de mana, copii in dreptul carora m-am oprit pentru a le zambi senin, primind, la randul meu, un zambet la fel de cald... Cam acesta era parcul vizitat. Ce sa mai spun, o zi superba de toamna, un 18 octombrie de vis, in care aleile parcului au rasunat de muzica populara cantata cu ocazia festivalului Savorile toamnei; o zi in care lumea mi s-a parut mai buna, mai civilizata, mai promitatoare pentru un viitor in care incerc cu succes sa-mi fac un loc al meu.
Bebe cel voinic

Fotografii cu si despre bebe

2008-10-17T01:59:00.000-07:00

Am unele fotografii la care când mă uit, mă bufneşte râsul. Atât de mic am fost cândva? Nu, nu pot să cred. Ce vremuri... Atunci stăteam atât de cuminte, fără să mă manifest în niciun fel, poate doar scâncind sau râzând. Nici nu pot să concep: a fost oare vreo vreme în care eu nu puteam spune câti-câti sau adee? Doamne, cum se poate o aşa sărăcie de limbaj? Nici nu mă puteam întoarce, nu ştiam să-mi coordonez deloc mişcările, nu ştiam să ţin capul, beam numai o singură băutură, lapte din biberon, când crama era plină cu vinuri şi ţuici. Ca să nu mai spun că în timp ce beam lăpticul, aveam impresia că mănânc. Oare chiar s-au întâmplat toate acestea? Mă uit la fotografii cu nostalgie şi-mi dau seama cât eram de tânăr. Dar parcă îmi place mai mult acum, mai ales că mi-am dat seama de un lucru: ceea ce credeam a fi un adevăr este de fapt un mare fals. Adică nu este valabil că pe măsură ce îmbătrâneşti, succesul la fete scade. Constat asta cu fiecare zi şi nu pot decât să mă bucur. Într-o zi, o fetiţă a mers numai pe lângă căruţul în care mă plimba bunicul şi m-a ţinut continuu de mână, privindu-mă fix în ochi. Mai am o întrebare şi mă retrag, că am foarte multă treabă: dacă succesul meu va creşte cu vârsta, ce o să mă fac pe la douăzeci de ani? Aştept sugestii. Poate o să mă mai ajute tata, mă mai gândesc...

PS: Fotografiile publicate sunt de la trei luni. Atunci am scris şi primele versuri, ceva de genul: Eu sunt bebiţu/ Şi fac poze cu bliţu./ Dacă nu vă place, /Să-mi daţi pozele-ncoace.

Parisul in visele lui bebe

2008-10-17T01:18:00.000-07:00

S-a întâmplat demult, să tot fie vreo patru luni. Eram liniştit, la Reghiu, în vizită la strabunica Sitz şi visam la Paris, locul atât de îndrăgit de părinţi. Aşteptam nerăbdător întoarcerea lor. Îmi era dor de ei, pe de o parte, pe de alta îmi era ciudă că eu nu am mers, deşi înţelesesem că sunt prea mic pentru asta, şi aşteptam cu nerăbdare să văd ce mi-au adus. Vă dezvălui ceva din culise: mama a început să plângă când a păşit în Disneyland fără mine. S-a gândit că face o mare nedreptate. Continuu dezvăluirea şi vă mărturisesc că totul era doar în mintea ei, pentru că în tot acest timp mă aflam la umbra merilor, mă bronzam frumos, mâncam fructe şi citeam. Mă obişnuisem deja cu ideea că nu merg. Dar nu pot fi eu responsabil de gândurile oamenilor, mai ales că la acea vreme eram mulţumit să privesc fotografii şi să primesc ceva frumos din străinătăţuri. Şi nu s-au lăsat aşteptate cadourile. Mi-am reînoit garderoba cu un costum de Peter Pann, unul de japonez sau chinez, mă rog, astea cam seamănă din punctul meu de vedere, o geacă foarte draguţă, în fine, o grămadă de hăinuţe la care s-au adăugat un trenuleţ şi o ramă foto, în care mi-au şi pus o poză unde sunt la volanul Mârţoagei. Am fost mulţumit, încântat chiar, şi mi-am jurat că data viitoare când vor pleca am să merg cu ei. Gata cu umbra de la Reghiu, este timpul s-o iau la trap prin Europa. Frumuseţile Patriei le-am cam descoperit.

Tot ce am scris aici este cumva din amintiri, se poate să fi omis anumite chestii, dar esenţialul l-am surprins. Pentru mine scrisul este un fel de drog. L-am denumit drogul lui bebe!

Luatul din moţ

2008-10-15T04:36:00.000-07:00

Tradiţia, pe la noi, spune că la o anumită vârsta, după un an, în principiu, lui bebe trebuie să i se ia din moţ, condiţie obligatorie pentru a putea ulterior să-şi ajusteze coafura după cum bebe doreşte. Printr-un simplu exerciţiu de imaginaţie, aţi putea uşor deduce că nici eu nu am scăpat, nu am reuşit să mă fofilez, cum s-ar spune, ca să rămân cu moţul întreg. A venit o zi, mult amânată de părinţii mei, în care m-am gătit bine pentru petrecere şi am meditat aproape două seri la ce obiect să aleg când pe masă îmi vor fi înşirate tot felul de lucruri, acum fără nicio trebuinţă, decât eventual colaterală. Acestea fiind spuse, ne-am adunat cu mic cu mare, eu fiind singurul din categoria cel mai mic şi am dat drumul la chef, cum ar spune nanul, într-o sâmbătă frumoasa din toamna aceasta, mai exact în 20 septembrie. părinţii mei veniseră de joi seara, să aibă timp de pregătiri, dar nu au avut prea multă treabă pentru că totul era gata pregătit de bunici. Vineri, camerele de la Ţifeşti erau burdujite de prieteni de-ai mei şi de-ai părinţilor, veniţi din toată ţara să mă felicite. Întotdeauna am fost de părere că petrecerile care mi se organizează sunt, de fapt, un bun pretext pentru cheful ălor mari. Promit ca asta să nu dureze mai mult de cinci ani de aici încolo când mă angajez să fiu sufletul petrecerilor. Dar să revin. Cu boxele scoase pe verandă, cu muzica la maxim, am ieşit afară, purtat pe braţe şi am început să mă învârt ca un titirez printre cei mari, care, deşi concentraţi la cele bucate care mai de care, tot mă băgau în seamă şi-mi vorbeau pe limbi necunoscute. Nu-mi dau seama când a trecut vremea şi m-am trezit înconjurat de tot felul de obiecte, care mai de care mai lucioase şi mai colorate. Ştiam că ei aşteaptă să pun mâna pe ceva şi nu i-am dezamăgit. Am luat din prima cheile de la maşină, lucru perfect explicabil, dat fiind faptul că am început să mă plimb de la două săptămâni. Apoi, am ales o şurubelniţă. Inginer? Nu, nu-mi surâde... Dar până va trebui să aleg mai serios, mă mulţumesc cu prima opţiune, cheile de la maşină. Ce s-o mai lungesc, s-a încins o petrecere frumoasă tare, până seara târziu. Nu cred că are rost să specific că nu am avut voie decât până la o anumită oră, dar urechile nu mi le-a putut acoperi nimeni, aşa că m-am bucurat doar de sunetul muzicii. Acum, cu permisiunea dumneavoastră, aş prefera să las fotografiile să vorbească în locul meu.

2008-10-10T05:23:00.000-07:00

Despre limbaj

Dragii mei, am sa va povestesc unele franturi din gandurile care m-au macinat in ultima vreme, dar va rog sa nu le priviti cu superficialitate, pentru ca tot ce scriu este autentic si de o reala valoare. Am inceput sa-mi dezvolt vocabularul, la modul cel mai serios. La ora actuala, stiu cateva cuvinte care ma scot mai mereu din impas. A, sa nu va ganditi la cele pe care le spun de vreo trei luni, cum ar fi tatatatata sau nana, ori ma-ma cand sunt mai necajit. Mai mult, am prins un pic de accent moldovenesc, de cand stau la bunici, dar vorbesc asa sa nu creada cineva ca am fitze de bucurestean. Cand o sa revin la vatra, gata si cu accentul. Spun ioti, (iata) dar am un fel foarte dragutz de a pronunta, lungesc pe io si scurtez un pic pe ti. Asa am inceput, mai exact, sa descifrez verbele la imperativ. Ma pricep un pic si la substantiv. Deocamdata sunt la cele comune. Spun, pentru câine, câti-câti. M-am invatat asa si incepusem intr-o vreme sa spun la fel si la pisica, si la puii de gaina, la tot ce misca, mai exact. Daca vedeam un urs la televizor, pe Animal Planet sau pe ce ma mai uit eu, spuneam pe dată: câti-câti. Acum totul este mult mai clar. La caine ii spun câti-câti ___ham-ham, la puii de gaina spun simplu, pui, pentru foc folosesc tot un verb, adeee, vă imaginati, eu stiu ca acolo arde, dar nu pot pronunta chiar tot iar atunci cand mi se schimba pampersul spun... nu, nu pot sa reproduc, m-am ruşinat, nici macar nu ştiu daca ar trebui sa indraznesc. Bine, ok, ce s-o mai intorc! Cand mi se schimba pampersul exclam putiiii, ca asa am auzit eu pe bunica zicand. Si fac grimasa de rigoare, concomitent cu exclamatia. O sa va mai povestesc si pe viitor din vocabularul in continua imbunatatire, pentru ca este simpatic si il folosesc doar pentru ca imi apartine in totalitate, iar daca as vorbi ca voi, ar fi, cred, banal. Va pup inca o data!

Bebe cel voinic

Cand lumea este plina de vanatori

2008-10-10T05:15:00.000-07:00

Nu sunt ocolit niciodata de paparazzi. Poate pentru vedetele autohtone la fel de tinere, acesta ar fi un lucru bun, o sursa de a-si face reclama, dar pentru mine, va marturisesc sincer, uneori este greu. Aud declansatorul aparatului in mai toate momentele zilei, trebuie sa zambesc la obiectiv chiar si cand mananc sau ma joc, ca sa nu mai zic ca, mai nou, mi s-a intamplat sa fiu pozat in somn. In fine, poate ca acesta este destinul meu, sa fiu celebru din prima zi pe pamant! Aceasta fotografie mi-a fost trimisa de catre prietenul meu, soricelul Boo, care nu dormea. Stie si cine a facut poza, dar nu va pot dezvalui sursa, ramane sa discut eu mai incolo aspectele juridice ale situatiei.

Va imbratisez!

editorial: Bebe revine!

2008-10-10T02:15:00.000-07:00

Va obisnuisem, dragi cititori, cu stiri la zi despre evolutia si traseul precis din primul an de viata. Dar iata ca, din motive obiective, eu fiind la Focsani, la bunici, cu ocazia cresterii mele fizice si dezvoltarii spirituale, am lasat acest blog in voia sortii si m-am ocupat de alte cele. Intre timp am implinit un an, ba chiar un an si o luna, fotografia este ceva mai veche, de la ziua mea si mi s-au intamplat o gramada de lucruri noi si frumoase de cand nu ne-am intalnit virtual, ca fizic e si mai greu, mai ales pentru voi, care munciti, lucru care presimt ca ma va paste si pe mine, in curand. Sa nu intelegeti, care cumva, ca in tot acest timp nu as fi notat prin ce am trecut sau ca as fi lasat de izbeliste propria imagine. Nici pe departe! Nu am mai scris din cauza multitudinii de activitati, dar am fotografii si o serie de notite. O sa aflati totul in detaliu atunci cand o sa public un rezumat al celor petrecute. Ce m-a facut sa revin? Pai, ar fi doua motive mai importante: primul, pentru ca ma asteptati in viata voastra, iar al doilea ar fi legat de producerea unui eveniment: intr-o pornire brusca, interioara, aseara la 8.30, mi-am desprins manutzele de patutz si am facut primul pas. Unul mic pentru omenire, dar gigantic pentru mine! Desigur ca toata lumea a inceput sa aplaude, bunica si bunicul Ivan, strabunica, Sudita, am aplaudat chiar si eu, dar concentrat fiind la public, nu am mai reusit sa-l fac si pe-al doilea. Acesta urmeaza in curand. Am asteptat sa se produca marele eveniment, pentru ca nu vreau sa va tin in fata calculatorului citind banalitati. Gheata fiind sparta, va promit ca progresul meu va fi constant si in acelasi timp extrem de interesant pentru voi, cititorii mei fideli.

Va pup si va iubesc, sa stiti! Fug pentru ca sunt grabit sa pregatesc o sinteza despre ce-am facut in ultimele cinci luni. Trebuie, de asemenea, sa dau un interviu la Radio Mera si sa ma intorc la noul tip de lectura, o carte groasa, de povesti si povestiri, cam cum era Robin Hood, in editia aceea veche, cu el pe coperta, cand intindea arcul de-i ieseau ochii din cap.

In plina campanie electorala

2008-05-08T11:26:00.000-07:00

La doar o zi dupa ce am implinit opt luni, am vazut din intamplare o emisiune la TV, ca doar este mare campanie electorala . Cand am auzit ce promit ai nostri viitori alesi, nu m-am putut abtine. M-a filmat mami.
Va pup pa toti si aveti grija cu cine va dati in alegeri, ca toti sunt niste meseriasi. Eu sunt singurul care ii crede, doar v-am spus, abia am implinit opt luni. Dedic acest videoclip bunicului Ivan, un mare pasionat de politica!

Cum mi-am petrecut primul Paste

2008-05-01T02:59:00.000-07:00

Nici nu pot sa realizez cum mai trece timpul! Parca mai ieri eram in mare chef la primul Craciun si acum trebuie sa scriu despre Paste. Da, chiar nici eu nu pot lupta cu trecerea asta incontrolabila, inexorabila si atat de relativa a timpului. Acum am impresia ca o sa fiu mereu tanar, eternul june iubit de toata lumea, care trebuie doar sa rada si care chiar are pofta de ras. Dar ce rost are sa ma gandesc de pe acum la viitor... La ce va fi peste cativa ani. Mai bine sa va povestesc despre Sarbatoarea aceasta, dar tot scurt, pentru ca acum este deja 1 Mai si iarasi trebuie sa merg la petreceri.

Am plecat din Bucuresti spre Focsani destul de tarziu, pe la orele 17, asta fiind in Vinerea Mare. Ma gandeam cu mare bucurie ca voi petrece Invierea la Manastirea Dalhauti, care se afla in satul cu acelasi nume, la 20 de kilometri de Focsani, intr-o padure frumoasa si destul de salbatica. Am mai fost o data acolo, de fapt este impropriu sa spun ca am mai fost, au fost parintii mei, dar eu fiind al lor se poate chema ca am mers si eu, chiar nenascut fiind. Ma visam deja citind (stiti doar pasiunea mea pentru lectura) istoria manastirii si mai ales a Icoanei Facatoare de Minuni, veche de doua mii de ani, care am auzit ca are o istorie extrem de interesanta. As fi vrut sa-mi completez povestile auzite, precum ca loviturile iataganelor turcesti pe chipul Maicii Domnului ar fi provocat niste zgarieturi care mai apoi au luat forma unor rani pe chipul real al unui om, sau ca aceeasi icoana, inchisa de turci intr-un grajd a provocat o lupta teribila intre cai care s-au omorat si au omorat si oamenii care au incercat sa intre acolo. Apoi icoana se spune ca ar fi venit singura pe mare, pana la litoralul romanesc, unde a fost gasita si adusa la aceasta manastire. As fi vrut sa vad miile de lumanari arzand pentru credinta de peste doua mii de ani a oamenilor in Inviere si in Viata cea Vesnica. Cand colo, datorita conditiilor meteo dintre cele mai nefericite, am ramas sa dorm in casa. Doar parintii mei au fost la biserica, dar nu la Dalhauti ci la Mrea Trei Brazi, in Panciu. Eu am ramas cuminte la Tifesti, cu bunica, am facut nani si am stat cuminte. Apoi, cand m-am trezit, am luat laptopul si am inceput. Stiam de un program in care lucreaza tata uneori, Photoshop parca se numeste, si m-am apucat sa modific niste poze. Parca nu-mi placeau asa, brute, neprelucrate. Stiam ca mama are o floare acasa si deja ma vedeam pozat si asezat in mijlocul florii. Ba chiar sa creez un camp intreg de flori, in mijlocul carora sa fiu eu, cine altcineva. Plus ca la unele fotografii nu-mi placea decorul si... ce sa ma lungim vorba, am inceput treaba. Nu pot sa va spun ce surpriza am provocat cand le-am aratat parintilor si bunicilor lucrarile mele. O adevarata arta, ar spune profanii. Eu stiu insa ca mai am de invatat cateva chestii si ca in curand voi reusi adevarate montaje foto. Ce sa va mai spun. Acum toate lumea ma preseaza sa-mi fac odata bagajul si sa plec spre Bucuresti. Tata se cam grabeste, in seara asta va avea petrecerea burlacilor la finul lor si trebuie neaparat sa participe. Eu abia astept sa privesc pe geam la Martzoaga si sa ma bucur de peisaj. Acum va pup si va spun asa cum se cuvine de Paste, Hristos a Inviat!

Nu-i usor sa fii fotomodel...

2008-04-21T00:22:00.000-07:00

Am o mare pasiune. Imi place sa pozez si, chiar daca as fi exagerat de modest, tot as putea spune ca ies bine in poze. Pentru ca sunt natural, nu ma prefac, nu tin cont de obiectiv, nu incerc sa par altfel decat sunt. Ma simt bine atunci cand aud zgomotul obturatorului, imi place acest sunet, sunt indragostit de el. Nu vreau sa devin fotomodel, nu neaparat, dar sa pozez este una dintre pasiunile mele, pe langa lectura si joaca.

De Florii am fost in Herastrau. Era cam aglomerat, dar n-am pierdut niciun moment, am refuzat pur si simplu sa dorm, am privit in stanga si-n dreapta in continuu, iar cand am ajuns in tziganie, asa am denumit eu locul unde sunt tot felul de leagane si dracii de ametit copiii, manevrate de tzigani, desigur, am admirat, uitandu-ma in sus, rotile acelea uriase, unde copiii se urcau pentru senzatii tari, tipand de fericire sau de frica.

Am facut un tur bun, recunosc. Mi-a placut si mai vreau. In tot acest timp am fost fotografiat destul de mult, am purtat ochelari de soare si palaria care-mi indica apartenenta la micul comando din care fac parte: G2 BLE. Imbracat in uniforma mea de campanie, un camuflaj pe care mi-au trecut si gradul (capitan, deocamdata), am incercat sa trec neobservat, dar fetele, in special cele pana in 25 de ani, imi aruncau priviri seducatoare. Cele mai mari ma doreau si ele, dar altfel, parca nu atat de provocator. Poate ca asta va fi drama mea, sa nu trec neobservat, sa-mi zambeasca sute de fete iar eu doar sa cuget adanc si sa fac selectii, selectii si iar selectii.

Am stat in Herastrau vreo trei ore, m-am plimbat bine. Am fost cu parintii, cu bunica de la Focsani, cu nana si nanu. Acolo i-am intalnit pe Cristina si pe Colin. Ne-am plimbat impreuna, am facut glume, le-am aratat furnicile primite in dar de la nanu, aduse de la Barcelona.

Am sa va mai tin la curent, dar acum trebuie sa inchei. Parca as asculta o melodie buna, nici nu stiu ce. Imi place valsul, dar parca tot mai bine ar merge cantecul meu preferat, Un motan cat un pisoi.

La scaldat

2008-04-10T04:18:00.000-07:00

Am sa va descriu, asa cum voi putea, unul dintre momentele cele mai placute din viata mea: baitza. O astept in fiecare seara ca pe un moment unic. Nu va ganditi ca eu transpir, desi voi stiti, cu totii, daca stati bine cu memoria, ca un bebe si daca transpira este iubit si pupat. Asta e diferenta. Am sa fac o paranteza si am sa spun cateva chestiuni de maxima importanta. Noi, bebitzii, chiar daca traspiram, regurgitam, dam cate o beshinutza sau ne curg inerentele bale dinaintea ivirii dintilor, tot suntem iubiti. Chiar mai mult, transpiratia noastra este divinizata de mamici, o mica ragaitura este semn al eliberarii burticii de nu stiu ce gaze, o bashinutza la fel... Ce sa mai zic, un paradis! Dar nu intelegem de ce, atunci cand ne facem mai mari, toate aceste sentimente fatza de actiunile noastre, normale de altfel, se transforma brusc si devenim deodata nesimtiti! Dar sa revenim la baitza. Am o balie faina, mare, albastra, cu termometru. Nu pot sa uit ca tati avea emotii cand a cumparat-o. A fost cu bunica Ivan la magazin si nu stiau daca o sa fie pe gustul lui mami, care comandase o balie neinventata inca. Dar de pe acum incep si eu sa inteleg cum sunt femeile.
Imi place, cum spuneam sa ma balacesc si parintii mei rad, se bucura, cand dau din manutze si din picioruse stropind toata casa. Trebuie sa recunosc insa ca partea cea mai atractiva din programelul de baie este masajul de dupa balacire. Atunci imi umflu burtica si imi contract toti muschiuletii de placere si simt cum cresc. Daca cineva m-ar privi mai atent, ar vedea ca devin tot mai voinicel, dupa fiecare masaj, dupa fiecare baitza, cu fiecare zi. O sa va mai destainui si alte secrete de-ale mele, dar acum ma simt cam obosit, trebuie sa fac un pic de nanitza!

Pup pe toti!

Bebe

Imi plac lucrurile frumoase din viata mea

2008-04-10T03:27:00.000-07:00

Desi am numai sapte luni, am sa va marturisesc foarte sincer ca am facut o smecherie ca sa pot avea blog. Am trecut la profil ca as avea 107 ani. Pai, daca la 7 luni nu ma lasa sa fiu si eu in rand cu lumea, am vrut sa vad ce pot obtine daca ma dau un pic mai mare. Asta probeaza, din punctul meu de vedere, faptul ca oamenii inca mai cred ca intelepciunea vine o data cu varsta. Imi cam vine a rade. Lasa-i sa creada ce vor ei, eu stiu foarte clar ca am deja cateva filme vizionate (la activ), citesc o carte in fiecare zi, aceeasi, dar imi place tare mult, si nu prea plang. Uneori, cand cred eu ca am fost lasat singurel, sa citesc, auzi, sa citesc, atunci imi mai vine a plange. Dar am prins smecheria, slabiciunea parintilor, cum s-ar spune: pun buza de jos a tristete, stiu cum sa privesc si ma stramb ca si cum as suferi foarte tare de singuratate. Succesul este garantat, va jur, imediat vine cineva langa mine si nu stie ce sa-mi mai faca. Mama lasa cartea din mana, tata lasa laptopul si site-urile deocheate (stiu eu la ce se uita, mai trag cu coada ochiului si daca nu vad, aud sunetele) si vin amandoi in goana la mine. Atunci nu pot decat sa rad, pentru ca sunt constient ca mi-a reusit si de data asta. Am un singur regret: nu pot face inca poze, dar in scurt timp ma voi consola cu ideea ca voi avea destul forta incat sa-i trantesc Nikon-ul lui tata de perete, ca prea mult pune blitzul in ochi la copil. Gata! Destul pentru primul articol.

In acest blog, primul meu blog, va voi arata cateva site-uri utile mamicilor, ca sa le fie bine la bebitzii lor, cate filmuletze si om mai vedea noi.

Va pup acum!