bebe cel voinic

Am o mare pasiune. Imi place sa pozez si, chiar daca as fi exagerat de modest, tot as putea spune ca ies bine in poze. Pentru ca sunt natural, nu ma prefac, nu tin cont de obiectiv, nu incerc sa par altfel decat sunt. Ma simt bine atunci cand aud zgomotul obturatorului, imi place acest sunet, sunt indragostit de el. Nu vreau sa devin fotomodel, nu neaparat, dar sa pozez este una dintre pasiunile mele, pe langa lectura si joaca. De Florii am fost in Herastrau. Era cam aglomerat, dar n-am pierdut niciun moment, am refuzat pur si simplu sa dorm, am privit in stanga si-n dreapta in continuu, iar cand am ajuns in tziganie, asa am denumit eu locul unde sunt tot felul de leagane si dracii de ametit copiii, manevrate de tzigani, desigur, am admirat, uitandu-ma in sus, rotile a celea uriase, unde copiii se urcau pentru senzatii tari, tipand de fericire sau de frica. Am facut un tur bun, recunosc. Mi-a placut si mai vreau. In tot acest timp am fost fotografiat destul de mult, am purtat ochelari

Am sa va descriu, asa cum voi putea, unul dintre momentele cele mai placute din viata mea: baitza. O astept in fiec are seara ca pe un moment unic. Nu va ganditi ca eu transpir, desi voi stiti, cu totii, daca stati bine cu memoria, ca un bebe si daca transpira este iubit si pupat. Asta e diferenta. Am sa fac o paranteza si am sa spun cateva chestiuni de maxima importanta. Noi, bebitzii, chiar daca traspiram, regurgitam, dam cate o beshinutza sau ne curg inerentele bale dinaintea ivirii dintilor, tot suntem iubiti. Chiar mai mult, transpiratia noastra este divinizata de mamici, o m ica ragaitura este semn al eliberarii burticii de nu stiu ce gaze, o bashinutza l a fel... Ce sa mai zic, un paradis! Dar nu intelegem de ce, atunci cand ne facem mai mari, toate aceste sentimente fatza de actiunile noastre, normale de altfel, se transforma brusc si devenim deodata nesimtiti! Dar sa revenim la baitza. Am o balie faina, mare, albastra, cu termometru. Nu pot sa uit ca tati avea emotii cand a cu

Desi am numai sapte luni, am sa va marturisesc foarte sincer ca am facut o smecherie ca sa pot avea blog. Am trecut la profil ca as avea 107 ani. Pai, daca la 7 luni nu ma lasa sa fiu si eu in rand cu lumea, am vrut sa vad ce pot obtine daca ma dau un pic mai mare. Asta probeaza, din punctul meu de vedere, faptul ca oamenii inca mai cred ca intelepciunea vine o data cu varsta. Imi cam vine a rade. Lasa-i sa creada ce vor ei, eu stiu foarte clar ca am deja cateva filme vizionate (la activ), citesc o carte in fiecare zi, aceeasi, dar imi place tare mult, si nu prea plang. Uneori, cand cred eu ca am fost lasat singurel, sa citesc, auzi, sa citesc, atunci imi mai vine a plange. Dar am prins smecheria, slabiciunea parintilor, cum s-a r spune: pun buza de jos a tristete, stiu cum sa privesc si ma stramb ca si cum as suferi foarte tare de singuratate. Succesul este garantat, va jur, imediat vine cineva langa mine si nu stie ce sa-mi mai faca. Mama lasa cartea din mana, tata lasa laptopul si