Nu-i usor sa fii fotomodel...

Am o mare pasiune. Imi place sa pozez si, chiar daca as fi exagerat de modest, tot as putea spune ca ies bine in poze. Pentru ca sunt natural, nu ma prefac, nu tin cont de obiectiv, nu incerc sa par altfel decat sunt. Ma simt bine atunci cand aud zgomotul obturatorului, imi place acest sunet, sunt indragostit de el. Nu vreau sa devin fotomodel, nu neaparat, dar sa pozez este una dintre pasiunile mele, pe langa lectura si joaca.

De Florii am fost in Herastrau. Era cam aglomerat, dar n-am pierdut niciun moment, am refuzat pur si simplu sa dorm, am privit in stanga si-n dreapta in continuu, iar cand am ajuns in tziganie, asa am denumit eu locul unde sunt tot felul de leagane si dracii de ametit copiii, manevrate de tzigani, desigur, am admirat, uitandu-ma in sus, rotile acelea uriase, unde copiii se urcau pentru senzatii tari, tipand de fericire sau de frica.

Am facut un tur bun, recunosc. Mi-a placut si mai vreau. In tot acest timp am fost fotografiat destul de mult, am purtat ochelari de soare si palaria care-mi indica apartenenta la micul comando din care fac parte: G2 BLE. Imbracat in uniforma mea de campanie, un camuflaj pe care mi-au trecut si gradul (capitan, deocamdata), am incercat sa trec neobservat, dar fetele, in special cele pana in 25 de ani, imi aruncau priviri seducatoare. Cele mai mari ma doreau si ele, dar altfel, parca nu atat de provocator. Poate ca asta va fi drama mea, sa nu trec neobservat, sa-mi zambeasca sute de fete iar eu doar sa cuget adanc si sa fac selectii, selectii si iar selectii.

Am stat in Herastrau vreo trei ore, m-am plimbat bine. Am fost cu parintii, cu bunica de la Focsani, cu nana si nanu. Acolo i-am intalnit pe Cristina si pe Colin. Ne-am plimbat impreuna, am facut glume, le-am aratat furnicile primite in dar de la nanu, aduse de la Barcelona.

Am sa va mai tin la curent, dar acum trebuie sa inchei. Parca as asculta o melodie buna, nici nu stiu ce. Imi place valsul, dar parca tot mai bine ar merge cantecul meu preferat, Un motan cat un pisoi.