bebe cel voinic

Mare veste mare!!! Astăzi, o9.12.2008, orele 11:12, eu, Ioan Alexandru Mireanu, zis Chiţ, am dat frâu liber, nu imaginaţiei, ca de obicei, ci deplasărilor. Dar, mai bine să vă spun povestea. Am fost dus in dormitor la Carmen, zisă Ai, care semidormea, adică avea doar un ochi deschis şi nu prea mă băga în seamă. Când am văzut eu că este obosită, am luat rapid decizia de a plecat singur. Fără niciun ajutor, am fost destul de clar, nu? Am depăşit astfel pragul psihologic care mă oprea să am la dispoziţie toată casa. Acum sunt fericit că nu mai depind de vreo mânuţă întinsă pentru a-mi face vestitele promenade. Un nou pas către univers a fost făcut, chiar dacă la momentul de faţă universul se rezumă la un apartament. Primii paşi şi prima boacănă, că am tras un castron cu apă de pe masă. Dar, nu-i bai, e bine că m-am dezlipit, că am prins gustul de libertate şi că, de acum în colo, nimic nu mă mai poate opri. Promit o poză demonstrativă ceva mai încolo, fotograful meu personal, tata, nu est

Am fost in parcul IOR, in weekend. M-am simtit excelent! Priveliste de toamna cum nici nu-ti poti imagina in Bucuresti. Salcii pletoase, copaci care-si arunca frunzele intr-o betie de culori prin iarba verde-maronie, sute de rate care pescuiesc ca sa mearga apoi in carduri lungi, intr-o promenada nestingherita de nimic, catzei care alearga bucurosi, tineri plimbandu-se de mana, copii in dreptul carora m-am oprit pentru a le zambi senin, pri mind, la randul meu, un zambet la fel de cald... Cam acesta era parcul vizitat. Ce sa mai spun, o zi superba de toamna, un 18 octombrie de vis, in care aleile parcului au rasunat de muzica populara cantata cu ocazia festivalului Savorile toamnei; o zi in care lumea mi s-a parut mai buna, mai civilizata, mai promitatoare pentru un viitor in care incerc cu succes sa-mi fac un loc al meu. Bebe cel voinic

Am unele fotografii la care când mă uit, mă bufneşte râsul. Atât de mic am fost cândva? Nu, nu pot să cred. Ce vremuri... Atunci stăteam atât de cuminte, fără să mă manifest în niciun fel, poate doar scâncind sau râzând. Nici nu pot să concep: a fost oare vreo vreme în care eu nu puteam spune câti-câti sau adee? Doamne, cum se poate o aşa sărăcie de limbaj? Nici nu mă puteam întoarce, nu ştiam să-mi coordonez deloc mişcările, nu ştiam să ţin capul, beam numai o singură băutură, lapte din biberon, când crama era plină cu vinuri şi ţuici. Ca să nu mai spun că în timp ce beam lăpticul, aveam impresia că mănânc. Oare chiar s-au întâmplat toate acestea? Mă uit la fotografii cu nostalgie şi-mi dau seama cât eram de tânăr. Dar pa rcă îmi place mai mult acum, mai ales că mi-am dat seama de un lucru: ceea ce credeam a fi un adevăr este de fapt un mare fals. Adică nu este valabil că pe măsură ce îmbătrâneşti, succesul la fete scade. Constat asta cu fiecare zi şi nu pot decât să mă bucur. Într-o

S-a întâmplat demult, să tot fie vreo patru luni. Eram liniştit, la Reghiu, în vizită la strabunica Sitz şi visam la Paris, locul atât de îndrăgit de părinţi. Aşteptam nerăbdător întoarcerea lor. Îmi era dor de ei, pe de o parte, pe de alta îmi era ciudă că eu nu am mers, deşi înţelesesem că sunt prea mic pentru asta, şi aşteptam cu nerăbdare să văd ce mi-au adus. Vă dezvălui ceva din culise: mama a început să plângă când a păşit în Disneyland fără mine. S-a gândit că face o mare nedreptate. Continuu dezvăluirea şi vă mărtur isesc că totul era doar în mintea ei, pentru că în tot acest timp mă aflam la umbra merilor, mă bronzam frumos, mâncam fructe şi citeam. Mă obişnuisem deja cu ideea că nu merg. Dar nu pot fi eu responsabil de gândurile oamenilor, mai ales că la acea vreme eram mulţumit să privesc fotografii şi să primesc ceva frumos din străinătăţuri. Şi nu s-au lăsat aşteptate cadourile. Mi-am reînoit garderoba cu un costum de Peter Pann, unul de japonez sau chinez, mă rog, ast

Tradiţia, pe la no i, spune că la o anumită vârsta, după un an, în principiu, lui bebe trebuie să i se ia din moţ, condiţie obligatorie pentru a putea ulterior să-şi ajusteze coafura după cum bebe doreşte. Printr-un simplu exerciţiu de imaginaţie, aţi putea uşor deduce că nici eu nu am scăpat, nu am reuşit să mă fofilez, cum s-ar spune, ca să rămân cu moţul întreg. A venit o zi, mult amâ nată de părinţii mei, în care m-am gătit bine pentru petrecere şi am meditat aproape două seri la ce obiect să aleg când pe masă îmi vor fi înşirate tot felu l de lucruri, acum fără nicio trebuinţă, decât eventual colaterală. Acestea fiind spuse, ne-am adunat cu mic cu mare, eu fiind singurul din categoria cel mai mic şi am dat drumul la chef, cum ar spune nanul, într-o sâmbătă frumoasa din toamna aceasta, mai exact în 20 septembrie. părinţii mei veniseră de joi seara, să aibă timp de pregătiri, dar nu au avut prea multă treabă pentru că totul era gata pregătit de bunici. Vineri, camerele de la Ţifeşti

Despre limbaj Dragii mei, am sa va povestesc unele franturi din gandurile care m-au macinat in ulti ma vreme, dar va rog sa nu le priviti cu superficialitate, pentru ca tot ce scriu este autentic si de o reala valoare. Am inceput sa-mi dezvolt vocabularul, la modul cel mai serios. La ora actuala, stiu cateva cuvinte care ma scot mai mereu din impas. A, sa nu va ganditi la cele pe care le spun de vreo trei luni, cum ar fi tatatatata sau nana, ori ma-ma cand sunt mai necajit. Mai mult, am prins un pic de accent moldovenesc, de cand stau la bunici, dar vorbesc asa sa nu creada cineva ca am fitze de bucurestean. Cand o sa revin la vatra, gata si cu accentul. Spun ioti , (iata) dar am un fel foarte dragutz de a pronunta, lungesc pe io si scurtez un pic pe ti. Asa am inceput, mai exact, sa descifrez verbele la imperativ. Ma pricep un pic si la substantiv. Deocamdata sunt la cele comune. Spun, pentru câine, câti-câti. M-am invatat asa si incepusem intr-o vreme sa spun la fel si la pisica, s

Nu sunt ocolit niciodata de paparazzi. Poate pentru vedetele autohtone la fel de tinere, acesta ar fi un lucru bun, o sursa de a-si face reclama, dar pentru mine, va marturisesc sincer, uneori este greu. Aud declansatorul aparatului in mai toate momentele zilei, trebuie sa zambesc la obiectiv chiar si cand mananc sau ma joc, ca sa nu mai zic ca, mai nou, mi s-a intamplat sa fiu pozat in somn. In fine, poate ca acesta este destinul meu, sa fiu celebru din prima zi pe pamant! Aceasta fotografie mi-a fost trimisa de catre prietenul meu, soricelul Boo, care nu dormea. Stie si cine a facut poza, dar nu va pot dezvalui sursa, ramane sa discut eu mai incolo aspectele juridice ale situatiei. Va imbratisez!

Va obisnuisem, dragi cititori, cu stiri la zi despre evolutia si traseul precis din primul an de viata. Dar iata ca, din motive obiective, eu fiind la Focsani, la bunici, cu ocazia cresterii mele fizice si dezvoltarii spirituale, am lasat acest blog in voia sortii si m-am ocupat de alte cele. Intre timp am implinit un an, ba chiar un an si o luna, fotografia este ceva mai veche, de la ziua mea si mi s-au intamplat o gramada de lucruri noi si frumoase de cand nu ne-am intalnit virtual, ca fizic e si mai greu, mai ales pentru voi, care munciti, lucru care presimt ca ma va paste si pe mine, in curand. Sa nu intelegeti, care cumva, ca in tot acest timp nu as fi notat prin ce am trecut sau ca as fi lasat de izbeliste propria imagine. Nici pe departe! Nu am mai scris din cauza multitudinii de activitati, dar am fotografii si o serie de notite. O sa aflati totul in detaliu atunci cand o sa public un rezumat al celor petrecute. Ce m-a facut sa revin? Pai, ar fi doua motive mai importante: pri

La doar o zi dupa ce am implinit opt luni, am vazut din intamplare o emisiune la TV, ca doar este mare campanie electorala . Cand am auzit ce promit ai nostri viitori alesi, nu m-am putut abtine. M-a filmat mami. Va pup pa toti si aveti grija cu cine va dati in alegeri, ca toti sunt niste meseriasi. Eu sunt singurul care ii crede, doar v-am spus, abia am implinit opt luni. Dedic acest videoclip bunicului Ivan, un mare pasionat de politica!

Nici nu pot sa realizez cum mai trece tim pul! Parca mai ieri eram in mar e chef la primul Craciun si acum trebuie sa scriu despre Paste. Da, chiar nici eu nu pot lupta cu trecerea asta incontrolabila, inexorabila si atat de relativa a timpului. Acum am impresia ca o sa fiu mereu tanar, eternul june iubit de toata lumea, care trebuie doar sa rada si care chiar are pofta de ras. Dar ce rost are sa ma gandesc de pe acum la viitor... La ce va fi peste cativa ani. Mai bine sa va povestesc despre Sarbatoarea aceasta, dar tot scurt, pentru ca acum este deja 1 Mai si iarasi trebuie sa merg la petreceri. Am plecat din Bucuresti spre Focsani destul de tarziu, pe la orele 17, asta fiind in Vinerea Mare. Ma gandeam cu mare bucurie ca voi p etrece Invierea la Manastirea Dalhauti, care se afla in satul cu acelasi nume, la 20 de kilometri de Focsani, intr-o padure frumoasa si destul de salbatica. Am mai fost o data acolo, de fapt este impropriu sa spun ca am mai fost, au fost parintii mei, dar eu f

Am o mare pasiune. Imi place sa pozez si, chiar daca as fi exagerat de modest, tot as putea spune ca ies bine in poze. Pentru ca sunt natural, nu ma prefac, nu tin cont de obiectiv, nu incerc sa par altfel decat sunt. Ma simt bine atunci cand aud zgomotul obturatorului, imi place acest sunet, sunt indragostit de el. Nu vreau sa devin fotomodel, nu neaparat, dar sa pozez este una dintre pasiunile mele, pe langa lectura si joaca. De Florii am fost in Herastrau. Era cam aglomerat, dar n-am pierdut niciun moment, am refuzat pur si simplu sa dorm, am privit in stanga si-n dreapta in continuu, iar cand am ajuns in tziganie, asa am denumit eu locul unde sunt tot felul de leagane si dracii de ametit copiii, manevrate de tzigani, desigur, am admirat, uitandu-ma in sus, rotile a celea uriase, unde copiii se urcau pentru senzatii tari, tipand de fericire sau de frica. Am facut un tur bun, recunosc. Mi-a placut si mai vreau. In tot acest timp am fost fotografiat destul de mult, am purtat ochelari

Am sa va descriu, asa cum voi putea, unul dintre momentele cele mai placute din viata mea: baitza. O astept in fiec are seara ca pe un moment unic. Nu va ganditi ca eu transpir, desi voi stiti, cu totii, daca stati bine cu memoria, ca un bebe si daca transpira este iubit si pupat. Asta e diferenta. Am sa fac o paranteza si am sa spun cateva chestiuni de maxima importanta. Noi, bebitzii, chiar daca traspiram, regurgitam, dam cate o beshinutza sau ne curg inerentele bale dinaintea ivirii dintilor, tot suntem iubiti. Chiar mai mult, transpiratia noastra este divinizata de mamici, o m ica ragaitura este semn al eliberarii burticii de nu stiu ce gaze, o bashinutza l a fel... Ce sa mai zic, un paradis! Dar nu intelegem de ce, atunci cand ne facem mai mari, toate aceste sentimente fatza de actiunile noastre, normale de altfel, se transforma brusc si devenim deodata nesimtiti! Dar sa revenim la baitza. Am o balie faina, mare, albastra, cu termometru. Nu pot sa uit ca tati avea emotii cand a cu

Desi am numai sapte luni, am sa va marturisesc foarte sincer ca am facut o smecherie ca sa pot avea blog. Am trecut la profil ca as avea 107 ani. Pai, daca la 7 luni nu ma lasa sa fiu si eu in rand cu lumea, am vrut sa vad ce pot obtine daca ma dau un pic mai mare. Asta probeaza, din punctul meu de vedere, faptul ca oamenii inca mai cred ca intelepciunea vine o data cu varsta. Imi cam vine a rade. Lasa-i sa creada ce vor ei, eu stiu foarte clar ca am deja cateva filme vizionate (la activ), citesc o carte in fiecare zi, aceeasi, dar imi place tare mult, si nu prea plang. Uneori, cand cred eu ca am fost lasat singurel, sa citesc, auzi, sa citesc, atunci imi mai vine a plange. Dar am prins smecheria, slabiciunea parintilor, cum s-a r spune: pun buza de jos a tristete, stiu cum sa privesc si ma stramb ca si cum as suferi foarte tare de singuratate. Succesul este garantat, va jur, imediat vine cineva langa mine si nu stie ce sa-mi mai faca. Mama lasa cartea din mana, tata lasa laptopul si