Fotografii cu si despre bebe
Am unele fotografii la care când mă uit, mă bufneşte râsul. Atât de mic am fost cândva? Nu, nu pot să cred. Ce vremuri... Atunci stăteam atât de cuminte, fără să mă manifest în niciun fel, poate doar scâncind sau râzând. Nici nu pot să concep: a fost oare vreo vreme în care eu nu puteam spune câti-câti sau adee? Doamne, cum se poate o aşa sărăcie de limbaj? Nici nu mă puteam întoarce, nu ştiam să-mi coordonez deloc mişcările, nu ştiam să ţin capul, beam numai o singură băutură, lapte din biberon, când crama era plină cu vinuri şi ţuici. Ca să nu mai spun că în timp 
ce beam lăpticul, aveam impresia că mănânc. Oare chiar s-au întâmplat toate acestea? Mă uit la fotografii cu nostalgie şi-mi dau seama cât eram de tânăr. Dar parcă îmi place mai mult acum, mai ales că mi-am dat seama de un lucru: ceea ce credeam a fi un adevăr este de fapt un mare fals. Adică nu este valabil că pe măsură ce îmbătrâneşti, succesul la fete scade. Constat asta cu fiecare zi şi nu pot decât să mă bucur. Într-o zi, o fetiţă a mers n
umai pe lângă căruţul în care mă plimba bunicul şi m-a ţinut continuu de mână, privindu-mă fix în ochi. Mai am o întrebare şi mă retrag, că am foarte multă treabă: dacă succesul meu va creşte cu vârsta, ce o să mă fac pe la douăzeci de ani? Aştept sugestii. Poate o să mă mai ajute tata, mă mai gândesc... PS: Fotografiile publicate sunt de la trei luni. Atunci am scris şi primele versuri, ceva de genul: Eu sunt bebiţu/ Şi fac poze cu bliţu./ Dacă nu vă place, /Să-mi daţi pozele-ncoace.
Comentarii